Procesul de integrare a copiilor cu cerințe educaționale speciale în școlile de masă întâmpină obstacole semnificative, dincolo de simpla asigurare a unui loc în clasă. Un copil cu aceste nevoi are nevoie de profesori capabili să înțeleagă dificultățile specifice, de metode de predare adaptate și de un sprijin constant. În realitate, lipsa specialiștilor și colaborarea tensionată dintre mediul școlar și familii limitează beneficiile educației incluzive pentru acești elevi.
Robert Florin Florea, director adjunct al Centrului Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională (CMBRAE), subliniază că resursele pentru sprijinirea acestor copii variază considerabil la nivel național. În București, situația este monitorizată prin existența a 218 posturi de profesori itineranți și de sprijin, toate fiind ocupate în prezent. Totuși, în alte județe, resursele disponibile sunt mult mai reduse, ceea ce afectează direct calitatea asistenței oferite.
Geografia contează enorm în distribuția sprijinului educațional și psihoeducațional acordat elevilor. În timp ce în orașe precum București, Cluj sau Iași există anumite structuri, în mediul rural situația este mult mai critică. Informațiile primite de la colegii din întreaga țară indică faptul că sprijinul oferit copiilor este, în multe zone, extrem de precar, neputând să acopere nevoile reale de dezvoltare.
O altă problemă majoră vizează pregătirea cadrelor didactice din învățământul preuniversitar. Robert Florin Florea observă că corpul profesoral nu este neapărat suficient de bine pregătit pentru a înțelege și a gestiona procesul de incluziune. Această lipsă de competențe specifice duce la rezistență în fața cerințelor educaționale speciale, făcând ca integrarea să rămână la nivelul unei simple prezențe fizice în clasă.
Eficiența incluziunii depinde de rolul profesorului de sprijin și de capacitatea de a implementa adaptări curriculare reale. Familia și școala trebuie să colaboreze pentru a decide dacă un elev va beneficia de învățământul de masă sau de cel special. În prezent, experiența de la nivelul Bucureștiului arată atât situații de încurajare, cât și o rezistență persistentă față de acceptarea nevoilor acestor copii.
Sistemul de educație din România se confruntă cu provocări structurale în gestionarea diversității elevilor. Integrarea necesită nu doar ocuparea posturilor de profesori de sprijin, ci și o schimbare de paradigmă în modul în care profesorii interacționează cu cerințele speciale. Fără o pregătire adecvată și resurse distribuite echitabil între mediul urban și cel rural, incluziunea rămâne un obiectiv dificil de realizat.